Până la 50 de ani, Nicolae Ceauşescu nu a fost sărbătorit niciodată oficial. Un decret din 1952 stabilea că „tovarăşii cu funcţii de răspundere” pot fi serbaţi doar de la jumătate de veac în sus. Iar programul aniversării, pe ore, se decidea „la nivel înalt”, fiind discutat şi aprobat în şedinţele forurilor de conducere. Cine prezintă felicitări, ce se publică în „Scînteia”, ce fel de flori şi ce culoare să aibă, unde se face „masa tovărăşească” şi cine erau invitaţii – niciunul dintre aceste detalii nu era lăsat la voia întâmplării. Desfăşurătoarele zilelor de naştere ale demnitarilor comunişti s-au păstrat la Arhivele Naţio­nale.

Cadoul de la 40 de ani
Cum Ceauşescu era mezinul Biroului Politic, născut în 1918, în vremea lui Gheorghiu-Dej, lui nu i-a fost dat să petreacă în cadru organizat. Obiceiul era ca de ziua lor, demnitarii să fie decoraţi. Oficial, în 1958, la împlinirea a 40 de primăveri, Ceauşescu a primit Ordinul „Steaua Republicii Populare Române – clasa I”. Peste cinci ani, în 1963, Gheorghiu-Dej i-a refuzat titlul de „Erou al Muncii Socialiste” – cea mai înaltă distincţie a statului comunist în acea vreme. Motivul refuzului, după cum a scris Paul Sfetcu, şeful de cabinet al lui Gheorghiu-Dej în memorii („13 ani în anticamera lui Dej”, ­Curtea Veche, Bucureşti, 2008) – era prea tânăr pentru o distincţie atât de valoroasă. Şi că mai are de învăţat.
Totuşi, Nicolae Ceauşescu primea daruri şi înainte de 1965. De la cine şi ce, nici el nu ştia exact. De la birou, cadourile se trimiteau acasă, la reşedinţa din Primăverii. La poartă, bunurile intrate se înregistrau. Iar Suzana Andreiaş, administratorul vilei Ceauşeştilor aproape trei decenii, le lua în primire şi le depozita în aşa-zisa „sală de sport”. Pe fiecare cutie punea un bileţel – ce conţine, când şi cine l-a oferit.

Sala de sport, plină de daruri
Nimeni nu făcea gimnastică în respectiva încăpere, astfel că în timp a ajuns depozit pentru cadourile dobândite de capul familiei. Când darurile s-au înmulţit peste măsură, Suzana Andreiaş i le-a arătat „Tovarăşei”. „A venit, şi când s-a uitat a rămas puţin blocată”, a povestit omul de încredere al familiei Ceauşescu („La curtea lui Ceauşescu. Dezvăluirile Suzanei Andreiaş despre viaţa de familie a cuplului prezidenţial”, Editura Amaltea, 2004). „Du-te şi cheamă-l şi pe tovarăşul”, a ordonat Elena Ceauşescu. Tulburat din tihna unei zile de duminică, dictatorul i-a spus consoartei că nu-l interesează. Dar a întrebat, uimit, cum ajunsese să aibă acasă un asemenea tezaur. Darurile au fost inventariate, cu ajutorul unei contabile de la Gospodăria de Partid, şi o vreme au rămas unde erau. Inventarierea făcută atunci, în 1962, a durat trei zile.
Date la muzeu
După ajungerea lui Ceauşescu la putere, numărul cadourilor a crescut considerabil. Primea nu numai de ziua naşterii, ci şi cu ocazia vizitelor în ţară şi peste hotare. În ianuarie 1978, la aniversarea a 60 de ani, cu darurile primite s-a realizat o expoziţie permanentă la Muzeul Naţional de Istorie, de pe Calea Victoriei. „Cred că un an de zile, în continuu, am dat acolo tot felul de obiecte”, a povestit Suzana Andreiaş.
Expoziţia s-a numit „Dovezi ale dragostei, înaltei stime şi profundei preţuiri de care se bucură preşedintele Nicolae Ceauşescu şi tovarăşa Elena Ceauşescu, ale amplelor relaţii de prietenie şi colaborare dintre poporul român şi popoarele altor ţări”. Pe scurt „Omagiala”, după cum a rămas ea cunoscută în limbajul comun. Expoziţia a fost vernisată în prezenţa protagonistului. Ocupa aproximativ 2.500 de metri pătraţi de expunere şi fusese distribuită în zece săli. Cadouri, întinse pe două hectare şi jumătate, asta da „recoltă”! Jumătate dintre ele erau primite de la „colectivele de oameni ai muncii” din diferite colţuri ale ţării.
La anumite intervale, muzeografi de la Muzeul de Istorie mergeau la reşedinţa din Primăverii, ori la biroul de la Comitetul Central, să preia noi serii de obiecte. Preluarea se făcea în baza unui proces-verbal de predare-primire, alcătuit în patru exemplare. Unul rămânea acasă la Ceauşescu, două mergeau la muzeu, şi unul la Cancelaria CC al PCR. Echipa de muzeografi care mergea să ridice obiectele era atent verificată, iar componenţa ei nu se putea schimba sub niciun motiv.

Selecţia „Tovarăşului”
La muzeu ajungeau doar cutiile însemnate cu M mare. Unele daruri erau oprite, dar majoritatea mergeau la expoziţie. Îmbrăcăminte, obiecte tradiţionale, populare, obiecte de artizanat, covoare, cergi ardeleneşti, olteneşti, tablouri, argintărie, vase mari, farfurii, porţelanuri, cristale, hainele de Doctor Honoris Causa – toate acestea au ajuns la Muzeul de Istorie.
Pe multe nu le voiau, a povestit Suzana Andreiaş, pentru că nu aveau ce face cu ele. Majoritatea erau obiecte decorative, fără destinaţie practică, gândite ca semn al „înaltei preţuiri”. Apariţii insolite erau vazele şi cupele din porţelan ori cristal, cu portrete ale „Tovarăşului” pictate pe ele. Ori covoare şi covoraşe, mai mari sau mai mici, făcute astfel încât din ţesătură să apară figura „celui mai iubit”. Fireşte, covoarele cu portretul lui Nicolae Ceauşescu nu puteau fi călcate în picioare.
În categoria năstruşniciilor intrau şi felurite obiecte de artă plastică. Ceauşescu primea lucrări ale unor artişti consacraţi, tocmiţi în acest scop de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, CC al UTC, Comitetul Municipal de Partid Bucureşti ori alte comitete, comisii şi ­ins­tituţii „de partid şi de stat”. Dar şi pânze ale unor pictori naivi, artişti amatori de care se umpluse ţara odată cu Festivalul „Cântarea României”.
Aceştia din urmă l-au portretizat care cum s-a priceput, iar rezultatul strădaniei stârneşte hazul. Cu nasul prea mare ori cu ochii prea mici, oblici sau bulbucaţi, cu buzele prea groase sau roşii ca ai unei stele de cinema – aşa apare „Tovarăşul” în tablouri care n-au fost expuse niciodată, nicăieri. Dar s-au păstrat în depozitele Muzeului de Istorie. Pe Ceauşescu, darurile primite nu l-au impresionat. Iar expoziţia făcută cu ele a vizitat-o în puţine rânduri, şi-atunci numai cu oaspeţi din străinătate.

Un muzeu pentru un om
În ianuarie 1978, la Muzeul Naţional de Istorie de pe Calea Victoriei, cu darurile primite de Nicolae Ceauşescu de-a lungul anilor s-a deschis o expoziţie permanentă. „Omagiala”, după cum a rămas ea cunoscută, ocupa zece săli şi conţinea mii de obiecte.

Omagiile înflăcărate către conducător
Pe lângă miile de cadouri pe care le primea anual din partea „muncitorilor, ţăranilor şi intelectualilor”, Nicolae Ceauşescu beneficia şi de „omagii vibrante, înflăcărate” publicate în presa locală şi centrală. Mai ales în anii ’80, devenise un obicei pentru „colectivele de oameni ai muncii” să trimită texte în care lăudau viaţa şi opera „Tovarăşului”.

Reguli de scriere
În anii puterii lui Ceauşescu, aceste mesaje nu mai erau opera unor amatori. Omagiile se scriau după criterii foarte clare, deşi oficial nu exista un îndrumar de redactare a laudelor către „conducătorul iubit”. Profesioniştii scrisului cunoşteau însă ce anume era acceptat şi ce era interzis în aceste texte.
În primul rând, scrisoarea omagială trebuia să sublinieze momentul „alesei sărbători” de 26 ianuarie. Data naşterii lui Ceauşescu devenea un punct culminant din istoria poporului român, un eveniment capital pentru destinul Partidului şi cetăţenilor patriei. Apoi trebuia subliniat că acel colectiv care trimitea omagiul îşi exprima „adeziunea deplină” la politica partidului şi statului, coordonată înţelept de Nicolae Ceauşescu. În al treilea rând se menţiona caracterul „profund revoluţionar” al politicii partidului, condus cu „măiestrie” de cel mai iubit fiu al Carpaţilor. Un omagiu bine scris trebuia să facă referire şi la rolul lui Nicolae Ceauşescu pe plan internaţional, astfel încât să evidenţieze contribuţia acestuia la pacea mondială. În final, oamenii muncii semnatari ai scrisorii omagiale îşi reînnoiau angajamentul solemn faţă de ţară şi de conducătorul ei, căruia îi urau ani ­mulţi şi sănătate.

Conducătorul iubit, venerat în presă
Cu mici nuanţe, omagiile la adresa lui Ceauşescu aveau, în consecinţă, aceeaşi substanţă. Ele se trimiteau pe adresa Comitetului Central al PCR, unde se realiza ulterior o selecţie pentru apariţia în presă. Nu conta neapărat criteriul valorii textului pentru publicare. Altele erau regulile care facilitau selectarea unui omagiu sau altuia. În primul rând, în paginile ziarelor trebuia să fie un echilibru între categoriile profesionale: muncitori, ţărani, militari, intelectuali, studenţi, elevi etc. Ulterior trebuia asigurată reprezentarea regiunilor ţării şi a municipiului Bucureşti, în mod egal.

Înghesuială la semnături
O pagină de ziar dedicată aniversării lui Ceauşescu trebuia să cuprindă şi mesaje ale „naţionalităţilor conlocuitoare”: maghiari, germani. Au existat reguli şi în privinţa semnăturilor pe criterii de gen, femeile trebuind să fie reprezentate în adresarea omagiilor către Ceauşescu. Să ai o semnătură într-o pagină omagială la ziua lui Ceauşescu era prilej de mândrie. Mai ales în rândul intelectualilor, care aveau astfel avantaje în promovarea pe scară ierarhică. Ziarele din anii de sfârşit ai comunismului abundă de semnături ale intelectualilor care-şi zic astăzi anticomunişti.
Totuşi, nu putea publica oricine omagii. Activiştii de partid din domeniul presei aveau mare bătaie de cap să se asigure că persoanele ­care-şi asumau textele aniversare nu aveau „probleme la dosar”. O apariţie nepotrivită în presă a unui opozant al regimului sau a unui personaj cu „viaţă imorală” era mare bătaie de cap. Se punea în joc imaginea partidului şi a Secretarului General!

Spectacole pentru „Tovarăşul”
De 26 ianuarie, activiştii partidului pregăteau şi spectacole omagiale. Cel mai important era difuzat de Televiziunea Română, însă exista şi un program pentru publicul spectator la Sala Palatului sau la Sala Polivalentă. Evenimentul din urmă era în responsabilitatea Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste.
Aceste spectacole cuprindeau, în general, cântece patriotice, muzică populară şi recitaluri de poezie. Programul era asigurat de profesionişti în domeniu. Actori renumiţi puteau fi văzuţi recitând versuri adresate lui Ceauşescu. De asemenea, marile ansambluri artistice ale României erau integrate în program: Filarmonica Radio, Filarmonica „George Enescu”, corul Operei Române sau corul „Madrigal”. Pe lângă artiştii de meserie, în programele aniversare erau incluse şi coruri sau formaţii de amatori, fie din fabricile Bucureştiului, fie din comunele premiate la Festivalul „Cântarea României”.
Spre sfârşitul anilor ’80, a existat o preocupare din ce în ce mai mare pentru vestimentaţia artiştilor care participau la spectacolele aniversare. Se recomandau ţinuta sobră şi o mimică a feţei cât mai oficială. S-au făcut reguli şi în privinţa textelor. Nicolae şi Elena Ceauşescu erau incluşi în mod egal în versurile sau cântecele intonate, chiar dacă la 26 ianuarie se aniversa doar „Tovarăşul”.

Maşinuţe, trenuleţe
Colectivele de „oameni ai muncii” din întreprinderi îi ofereau lui Nicolae Ceauşescu roade simbolice produse de respectiva întreprindere. A primit, de pildă, mostre din prima şarjă de cocs metalurgic produsă la Combinatul Siderurgic Galaţi. Sau din prima fontă obţinută în furnalul de 1.700 de metri cubi, la acelaşi combinat. Colecţia de la Muzeul de Istorie reproduce, la scară, industria românească a epocii. Pentru că la Ceauşescu au ajuns, sub formă de machetă, miniaturi ale unor obiective industriale, ori ale unor produse. Mici jucărioare, care-ar face, probabil, deliciul colecţionarilor.
De pildă, Ceauşescu a primit autoturismul „Dacia 1300″, în miniatură; prototipuri de locomotive Diesel şi electrice, produse la Electroputere Craiova; miniexcavatoare fabricate la Întreprinderea „Progresul” din Brăila; tractorul „Universal 650″ făcut la Braşov şi multe, multe altele. Sau machete ale navelor fluviale de pasageri realizate la Şantierul Naval din Olteniţa.

Cristina Diac
Ilarion Ţiu

[Citeşte articolul în Adevărul]

Viaţa lui Gheorghe Gheorghiu-Dej face parte din categoria poveştilor de succes din filmele hollywoodiene.
S-a născut pe 8 noiembrie 1901 la Bârlad, într-o familie săracă, ajungând să vorbească în faţa celor mai importanţi lideri ai lumii, la Adunarea Generală a ONU. Însă, în ţară, sub girul său s-a realizat colectivizarea agriculturii, cu toate neajunsurile sale, cum ar fi represiunea împotriva ţărănimii. La fel şi represiunea contra oricărei opoziţii politice şi a elitei României interbelice sub sloganul „zdrobirii duşmanului de clasă”.
Despre copilăria şi tinereţea lui Gheorghiu-Dej cunoaştem puţine informaţii. Acestea provin în general din biografiile realizate în anii puterii sale. Aflăm că tatăl era muncitor industrial, însă nu cunoaştem detalii despre mama sau fraţii lui.

Muncitor la 11 ani
Gheorghe Gheorghiu, pe numele său de la naştere, a intrat copil în „câmpul muncii”. Era destinul majorităţii copiilor din familiile sărace ale timpului. A lucrat de la 11 ani ca zilier la diferite ateliere şi fabrici. Când a împlinit 15 ani s-a angajat ucenic electrician la întreprinderea „Steaua Română” din Moineşti. Ulterior s-a specializat în această meserie la Câmpina.
La 20 de ani, în 1921, Gheorghe Gheorghiu s-a mutat cu lucrul la atelierele Societăţii de Tramvaie din Galaţi. Biografiile oficiale susţin că a fost sindicalist înfocat, înfruntând autorităţile. În 1926 s-a angajat la Atelierele CFR din Galaţi, unde şi-a desăvârşit activitatea sindicală. Contactul cu ideile Partidului Comunist s-ar fi realizat în această perioadă.
Tânărul Gheorghiu a găsit un manifest şi o broşură semnată Comitetul Central al PCdR, referitoare la aniversarea unui an de la greva de la Lupeni (august 1929). A vorbit în şedinţa de sindicat despre ideile din manifest, însă colegii social-democraţi nu i-ar fi dat atenţie, susţine biografia. Văzându-l convins de ideile manifestului, un comunist care a participat la adunare i-a făcut legătura cu organizaţia locală a PCdR. Astfel ar fi început contactul dintre muncitorul Gheorghe Gheorghiu şi mişcarea comunistă.

Arestat la greva de la Griviţa
După intrarea în PCdR, Gheorghiu a activat pe linie sindicală. Din cauza înverşunării sale, a fost mutat disciplinar în localitatea Dej, în august 1931. Acolo a militat printre muncitori să abandoneze organizaţia social-democrată şi să îmbrăţişeze principiile „luptei de clase” abordate de sindicatele unitare (comuniste).
Ulterior, comunistul Gheorghe Gheorghiu şi-a adăugat la numele său şi Dej, după moda bolşevicilor, pentru a se identifica acţiunilor comuniste dintr-o anumită zonă. Punctul maxim al crizei economice din anii ’30 l-a găsit pe Gheorghiu-Dej muncitor la Atelierele de reparaţii CFR Griviţa din Bucureşti. Oficial, în calitate de sindicalist, dar în principal ca agitator comunist, a fost implicat în organizarea muncitorilor ceferişti de la începutul anului 1933. A fost arestat la 14 februarie 1933, fără să fi participat la greva din 16 februarie.
În pofida acestei situaţii, a primit o gravă condamnare, redusă prin recurs la zece ani închisoare. Pedepsele mari primite de ceferişti au avut ecou în rândul stângii franceze. Chipul lui Dej şi al celorlalţi tovarăşi ai săi condamnaţi exclusiv pe temeiul agitaţiei pentru greve au ilustrat cărţi poştale răspândite cu sutele de mii în mediile stângii franceze.

Prin închisori
Gheorghiu-Dej şi-a ispăşit pedeapsa în închisorile Văcăreşti, Craiova, Ocnele Mari şi Aiud. În 1937 a ajuns la Doftana, unde se găseau şi alţi comunişti importanţi: Vasile Luca, Alexandru Moghioroş, Gheorghe Stoica, Chivu Stoica. Aici, Dej s-a impus ca lider, fiind desemnat în 1940 şeful organizaţiei din închisori a PCdR de către Dimităr Ganev. Comunistul bulgar cominternist, Ganev a fost eliberat în 1940 şi a plecat în Uniunea Sovietică.
În noiembrie 1940, clădirea Doftanei a fost distrusă de cutremur. Gheorghiu-Dej a ajuns în penitenciarul de la Caransebeş, unde a continuat să fie liderul comuniştilor. În 1943 i-a expirat pedeapsa şi trebuia să fie eliberat. Numai că regimul Antonescu decisese să nu-i pună în libertate pe comunişti, din cauza războiului cu URSS. Astfel că Dej şi alţi deţinuţi cu pedepsele expirate au fost mutaţi în lagărul de la Târgu-Jiu. El s-a impus ca lider şi aici, după ce a stins un conflict dintre Ovidiu Şandru (numit lider în lagăr de către Ştefan Foriş, şeful organizaţiei comuniste din libertate) şi Lucreţiu Pătrăşcanu (aflat temporar la Târgu-Jiu).

În fruntea ţării
În august 1944, Dej a fost ajutat să evadeze din lagăr de către comuniştii coordonaţi de Emil Bodnăraş. Cel care l-a preluat efectiv de la Târgu- Jiu a fost Ion-Gheorghe Maurer, ulterior colaboratorul său apropiat. Cei care l-au cunoscut îndeaproape susţin că Dej i-a făcut o impresie bună lui Stalin încă de la prima întrevedere, din 1945 (Paul Sfetcu, 13 ani în anticamera lui Dej, Curtea Veche, 2008). Avea referinţe bune şi din perspectiva unui „sănătos” dosar de cadre pentru respectiva etapă: era muncitor, executase 11 ani de închisoare din motive asociate cu lupta muncitorilor împotriva „exploatatorilor”, dovedise aptitudini de lider printre ceilalţi deţinuţi, şi, nu în ultimul rând, era român. În situaţia manipulărilor exersate de sovietici pentru impunerea unui regim comunist în România, acestea erau calităţi esenţiale.
Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost desemnat secretar general al partidului încă de la prima conferinţă PCR din legalitate (octombrie 1945). Şi-a menţinut poziţia şi după preluarea totală a controlului ţării de către comunişti, prin abdicarea Regelui Mihai (decembrie 1947).
La Congresul I al Partidului Muncitoresc Român, Dej a fost reales secretar general. Însă în poziţiile cheie ale Partidului se aflau în continuare oamenii Moscovei: Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu. Treptat, aceştia au fost îndepărtaţi din ierarhia comunistă, fiind acuzaţi că au sabotat interesele regimului. La Plenara CC al PMR din mai 1952, cei trei au fost destituiţi în bloc.
Aşa cum dovedesc documentele de arhivă, în subteran şi această acţiune fusese iniţiată de Kremlin. Dej a rezistat la putere şi după iniţierea campaniei de destalinizare în URSS. El a condus delegaţia comuniştilor români la Congresul al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, când Nikita Hruşciov a citit celebrul raport prin care demasca crimele lui Stalin (25 februarie 1956).
A evitat dezbaterile pe marginea raportului în PMR, susţinând că în România reformarea partidului începuse înainte de moartea lui Stalin, prin eliminarea Anei Pauker, a lui Vasile Luca şi a lui Teohari Georgescu din conducere. Totuşi, doi dintre membrii marcanţi ai Partidului, Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu, l-au atacat pe Dej cerând reformarea PMR. Negăsind susţinători în nucleul decizional, „fracţioniştii” Chişinevschi şi Constantinescu au fost îndepărtaţi în 1957.

„Noul curs”
Deţinător al puterii absolute, Dej a iniţiat o campanie de desprindere de sovietici, vizibilă prin retragerea trupelor sovietice din România în 1958. Cu Maurer prim-ministru, după 1962, Gheorghiu-Dej a promovat distanţarea de Moscova.
S-a opus planurilor economice ale CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, organism al statelor comuniste). Economia ţărilor socialiste urma să fie specializată pe anumite sectoare. „Planul Valev” l-a nemulţumit pe Dej întrucât României i se pregătea finalitatea unui sector agrar al imperiului comunist. A iniţiat, totodată, relaţii cu China aflată în dispute cu Moscova pentru pretenţiile lui Hruşciov de continuare a dictaturii lui Stalin asupra întregii lumi comuniste.
Începând cu a doua jumătate a anului 1962, discursul şi manevrele contra supremaţiei Moscovei au fost făţişe. Spre exemplu, guvernul de la Bucureşti s-a arătat nemulţumit de rolul URSS în criza rachetelor din Cuba. Astfel că, fără ştirea vreunui aliat din Tratatul de la Varşovia, a luat legătura cu Casa Albă, informându-l pe preşedintele John Kennedy că România nu a fost implicată în acţiunile ce-ar fi putut declanşa un nou război mondial. A fost momentul care a dus la crearea unei punţi cu ţările capitaliste.
Conform cercetărilor de arhivă recente (Larry Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, RAO, 2011), sovieticii ar fi încercat să-l asasineze pe Dej în toamna anului 1963 din cauza poziţiei sale de insubordonare totală la politica URSS. Poziţia de independenţă a Bucureştiului faţă de Kremlin a culminat cu Declaraţia din aprilie 1964. Acest manifest susţinea principiul neamestecului în treburile interne, a independenţei şi suveranităţii statelor socialiste.
Declaraţia venea pe fondul unor măsuri de dezvoltare a industriei, prin care regimul de la Bucureşti şi-a sporit prestigiul. O economie puternică putea garanta independenţa ţării – a fost axa programului politic din ultima parte a vieţii lui Dej.

Moarte misterioasă
Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a stins fulgerător pe 19 martie 1965. Fusese diagnosticat cu cancer în fază terminală în februarie acelaşi an. Tocmai se întorsese de la conferinţa la nivel înalt a Tratatului de la Varşovia, organizată în Polonia.
Boala lui a ridicat suspiciuni deoarece în toamna anului 1964 fusese supus unui examen medical general şi nu se descoperise nicio afecţiune. S-a zvonit că ar fi fost iradiat de sovietici în perioada conferinţei de la Varşovia din februarie.

[Citeşte articolul în Adevărul]

Toate acestea fără să se tragă niciun foc de armă! Vinovatul arătat de toată lumea cu degetul a fost Regele Carol al II-lea. Acesta se înconjurase de o adevărată mafie, cu ajutorul căreia controla economia şi politica ţării. Mai mult, în februarie 1938 a instaurat un regim autoritar. A suspendat unele drepturi democratice şi a desfiinţat toate partidele politice.
În acele momente tulburi, politicienii au decis că doar o alianţă cu Germania nazistă putea salva existenţa României. Nimeni însă nu avea curajul să-şi asume această soluţie. Astfel că la putere a ajuns militarul Ion Antonescu. Generalul l-a obligat pe Carol al II-lea să părăsească ţara şi a devenit „Conducătorul” (versiunea românească a „führer”-ului) României.

Mihai I, umilit de Antonescu
Antonescu nu a dorit să schimbe forma de guvernare a ţării. Monarhia a fost păstrată, însă pe tron a fost instalat Mihai, fiul legitim al lui Carol al ­II-lea. Ceremonia a avut loc pe 6 septembrie 1940, la Palatul Regal.
Într-un volum de interviuri cu Mircea Ciobanu („Convorbiri cu Regele Mihai I al României”, Humanitas, 1992), fostul monarh îşi rememorează dezorientarea. Cu o zi înainte, tatăl său fusese forţat să renunţe la domnie. Tot Palatul trăise clipe de foc şi adormise pe la ora trei în noapte. Numai că, dimineaţa devreme, un telefon l-a anunţat că Antonescu venea la Palatul Regal pentru ca noul rege să depună jurământul. A fost o ceremonie în grabă. Dintre oficialii statului au asistat doar Ion Antonescu „Conducătorul” statului şi prim-ministru, patriarhul Nicodim şi Gheorghe D. Lupu, primul preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Carol al II-lea nu a recunoscut niciodată instalarea fiului său pe tron. La plecare nu semnase niciun document prin care spunea că abdică. A folosit o formulare ambiguă, respectiv că trecea „sarcinile grele ale guvernării” în mâinile fiului său.
Din exil a susţinut continuu că ceremonia jurământului lui Mihai I era invalidă deoarece nu se realizase în faţa Parlamentului, aşa cum prevedea Constituţia. Nici Antonescu nu a preţuit în vreun fel calitatea de rege a lui Mihai I. Primul gest a fost modificarea textului pe care tânărul monarh l-a citit la învestitură: „Jur credinţă naţiunii române. Jur să păzesc cu sfinţenie legile statului. Jur să păzesc şi să apăr fiinţa statului şi integritatea teritorială a României”. Antonescu însuşi le-a explicat apropiaţilor de ce a ţinut să schimbe conţinutul jurământului – dorea să-i transmită monarhului că naţiunea era înaintea Regelui.
Începând din 6 septembrie 1940, Mihai I îşi începea aşadar a doua domnie. Mai fusese rege în perioada iulie 1927-iunie 1930. Copil fiind, atribuţiile sale au fost exercitate de o regenţă, până la întoarcerea lui Carol al II-lea în ţară. Primul gest public în calitate de monarh s-a soldat cu o umilinţă. La 7 septembrie, Regele l-a vizitat pe Ion Antonescu la reşedinţa sa, unde au discutat timp de o jumătate de oră. Nu se întâmplase până atunci ca un monarh să se ducă la locuinţa particulară a primului său ministru în văzul lumii. A doua zi a avut loc la Patriarhie ceremonia religioasă de învestire. Mihai a fost supus unui nou moment stânjenitor, fiind obligat să îngenuncheze, alături de restul participanţilor când patriarhul Nicodim a dat citire mesajului lui Ion Antonescu către ţară.

Rege pus sub ascultare
Generalul Ion Antonescu l-a vrut cât mai puţin pe Mihai în Bucureşti. Îl chema doar cu ocazia unor evenimente publice ca să arate naţiunii că Regele susţine „Conducătorul”. Pentru a evita influenţarea Regelui de către oamenii politici şi industriaşii timpului, Antonescu a modificat Statutul Casei Regale. „Conducătorul” statului avea control asupra oamenilor apropiaţi monarhului, iar aghiotanţii regali erau schimbaţi la şase luni. Ca să înlăture din Casa Regală „politica, imoralitatea şi intriga”, susţinea Antonescu.
Pentru a spori vigilenţa, cercurile Palatului au fost înţesate cu informatori ai primului ministru, iar convorbirile telefonice erau interceptate. În aceste condiţii, Regele a preferat să stea mai mult la Castelul Peleş de la Sinaia, împreună cu mama sa. Venea în Bucureşti numai când era convocat de Antonescu, niciodată de capul său. În munţi s-a ocupat de una dintre pasiuni, automobilismul.

„Războiul sfânt”, fără ştiinţa regelui
Oficial, după 6 septembrie 1940, Mihai I era „capul oştirii”. Însă niciodată Ion Antonescu nu l-a informat asupra intenţiilor şi combinaţiilor sale politice şi militare. Evenimentul cel mai penibil s-a consumat în dimineaţa de 22 iunie 1941, când monarhul a aflat că începuse războiul împotriva Uniunii Sovietice de la radio.
Totuşi, generalul Ion Antonescu avea nevoie de acordul public al lui Mihai I faţă de războiul în Est. A obţinut confirmarea Regelui la fel de neprotocolar cum se purta de obicei cu monarhul. În seara de 8 iunie 1940, Antonescu l-a anunţat la telefon că vor pleca pe front. Mihai s-a prezentat în dimineaţa următoare la Bucureşti, unde s-a îmbarcat într-un avion cu destinaţia Basarabia. Mai târziu, pe 24 iulie, cei doi au vizitat şi oraşul Cernăuţi.
Mihai I nu a aprobat continuarea campaniei peste Nistru. Antonescu ştia poziţia Regelui, ameninţându-l că, dacă „va face probleme”, îl va instala pe tron pe Ştefan, fiul Principesei Ileana. Regele a fost obligat chiar să facă o nouă ­incursiune pe front. La 30 iulie 1942 a aterizat la Simferopol. Vizita a durat până pe 3 august, iar Regele, împreună cu Antonescu, a vizitat oraşul Sevastopol, unde căzuseră în luptă mulţi soldaţi români.

În opoziţie
La sfârşitul anului 1942, conflictul dintre Mihai I şi Antonescu a devenit acut. „Conducătorul” statului nu mai era nici el trufaş ca altădată. Naziştii fuseseră înfrânţi la Stalingrad, începând apoi contraofensiva sovieticilor. În mesajul de anul nou 1943, Regele a strecurat câteva remarci privind oportunitatea retragerii României din război. Paralel au început negocieri cu partidele istorice pentru găsirea unei alternative la Antonescu.
Omul de legătură cu ţărăniştii şi liberalii a fost Ioan Mocsony-Stârcea, mareşal al Palatului. Acesta era moştenitorul aristocratului bucovinean Stârcea şi al baronului austriac Antoniu de Foen Mocsony. Tânărul Mocsony-Stârcea ajunsese în cercurile Regelui după ce-i vânduse regelui pe un preţ simbolic domeniul şi castelul de la Săvârşin.
Antonescu a aflat de „urzelile” regale şi a decis trimiterea pe front al lui Mocsony-Stârcea. A izbucnit un mare scandal, Mihai ameninţând că va părăsi ţara dacă protejatul său va fi mobilizat. Conflictul s-a calmat în cele din urmă, însă „urzelile” au continuat. În jocurile de la Palat a fost atras şi generalul Constantin Sănătescu, care iniţial fusese plasat de Antonescu pe lângă Rege ca să-l spioneze. Cu ajutorul politicienilor şi al militarilor, Mihai I, în numele Coroanei, a iniţiat strategia de ieşire din războiul contra Naţiunilor Unite.

Regele i-a salutat pe legionari cu braţul ridicat
Legionarii au fost printre cei mai înfocaţi susţinători ai lui Mihai I când acesta a urcat pe tron. Extremiştii de dreapta avuseseră o relaţie tensionată cu tatăl monarhului, Carol al II-lea, din ordinul căruia fusese asasinat Corneliu Codreanu. Pe de altă parte, legionarii erau conştienţi că Ion Antonescu concura cu ei pentru favorurile naziştilor. Şi-ar fi dorit un rege puternic, care să-l tempereze pe Antonescu, fără a se implica în viaţa politică.

Urcarea pe tron
Ei au salutat entuziast numirea lui Mihai încă de la 6 septembrie. După depunerea jurământului, pe străzile Capitalei au avut loc mari manifestaţii de stradă. Legionarii, îmbrăcaţi în uniforme verzi, au fost în primele rânduri. Totodată, au asigurat şi ordinea. Mulţimea s-a adunat la final în faţa Palatului Regal, unde a îngenuncheat şi l-a aclamat pe noul monarh. În fruntea coloanei legionare se afla Radu Gyr, care a dat tonul „Imnului legionarilor căzuţi”, intonat din mii de piepturi. Mihai i-a salutat pe adulatorii săi cu braţul ridicat, după care a intrat în Palat. Manifestaţia a continuat până seara.

Recepţie la Sinaia
În epocă se spunea că Mihai I avea simpatii legionare, însă niciodată nu s-a manifestat în acest sens. În aceleaşi convorbiri cu Mihai Ciobanu de după 1990, Mihai susţinea că i-a displăcut încă de la început asocierea dintre Biserică şi crima politică practicată de legionari. În toamna anului 1940, însă, liderii legionari au participat la ceremoniile regale. Nu doar cu ocazia evenimentelor de stat, ci şi la recepţiile private. Horia Sima a fost invitat la un dineu organizat la Sinaia de Regina-Mamă Elena. S-a deplasat în staţiune împreună cu Victor Biriş. Sima, suspicios din fire, a ezitat la un moment dat să onoreze invitaţia, temându-se să nu fie arestat. S-a dus în cele din urmă la recepţie, însă Regele nu i-a lăsat o impresie deosebită. Întrebat de Biriş cum e Mihai I, Sima i-a răspuns sec: „Un copil speriat de evenimente”.

Mihai, în mijlocul legionarilor
Ca şi Antonescu, legionarii au căutat să obţină legitimitate publică prin prezenţa lui Mihai I la evenimentele organizate de ei. Cu ocazia sărbătorii Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, legionarii au planificat o mare sărbătoare la Iaşi. Capitala Moldovei urma să fie proclamată „oraşul Mişcării legionare”. Organizatorii plănuiau să-l invite şi pe Rege să participe la manifestaţii. Numai că Ion Antonescu le-a luat-o înainte, anunţând că Regele îşi va serba ziua onomastică alături de el, la Bucureşti. În cele din urmă s-a ajuns la consens – legionarii, corpul diplomatic şi Antonescu urmau să-l ovaţioneze pe Mihai I la Iaşi, în prezenţa acestuia.
Prefect de Iaşi era Ilie-Vlad Sturdza, fiul ministrului de Externe, Mihail Sturdza. Acesta a organizat o mare manifestaţie legionară, cu participarea studenţilor din mai multe centre universitare. Regele a fost aşteptat la gară, fiind întâmpinat pe drumul spre centrul oraşului de coloane de „cămăşi verzi”, cu braţele ridicate. I-a salutat şi el pe legionari cu braţul ridicat, însă la ceremonia oficială, în timpul discursurilor, nu a scos niciun cuvânt.
Cuvântătorii Mişcării au încercat să interpreteze simbolic prezenţa lui Mihai, aproape la fiecare paragraf. Corneliu Georgescu, comandant al „Bunei Vestiri”, l-a numit „Regele biruinţei naţionalismului legionar”. Horia Sima a caracterizat prezenţa monarhului la Iaşi ca fiind „un moment de adâncă semnificaţie pentru poporul nostru, coborârea Regelui Mihai I în mijlocul legionarilor, în oraşul în care s-a întemeiat mişcarea noastră”.

Rebeliunea şi regele
În zilele rebeliunii legionare (21-23 ianuarie 1941), Mişcarea a trimis doi emisari la Sinaia pentru a-l chema pe monarh în Capitală. Sfătuit de aghiotantul său Mircea Tomescu, Regele s-a îndreptat spre Bucureşti cu maşina, însă a fost oprit de un echipaj al Jandarmeriei la Câmpina. Mihai a fost anunţat că Ion Antonescu îl ruga să se întoarcă la Sinaia.

General şi mareşal fără stagiu militar
Din considerente politice şi lui Mihai I i s-au conferit gradele militare de general şi mareşal. Promovarea lui rapidă s-a legat de faptul că însuşi generalul Antonescu dorea să devină mareşal, în cazul în care avea succes pe Frontul de Est. Conform regulilor vremii, niciun ofiţer nu putea deţine un grad mai mare decât Regele. Aşa că, la învestire, în septembrie 1940, Antonescu l-a numit pe Mihai I general. Apoi, la ceremonia de 10 mai 1941, monarhul a fost avansat la gradul de mareşal, primind bastonul din mâna lui Antonescu. Prim-ministrul plănuia în secret trecerea Prutului alături de armatele germane şi dorea să devină mareşal, în cazul în care campania reuşea, iar România redobândea teritoriile cedate Uniunii Sovietice. Evenimentele militare s-au desfăşurat după cum a prevăzut „Conducătorul” statului, iar la 21 august 1941 a venit rândul Regelui să-i acorde lui Antonescu bastonul de mareşal.

[Citeşte articolul în Adevărul]

p.s. Oare Emil Boc se va duce și la tăierea panglicii când se închide fabrica de la Jucu?