Mişcarea legionară după Corneliu Codreanu, vol. I

Ilarion Ţiu, Mişcarea legionară după Corneliu Codreanu, vol. I, Dictatura regală (februarie 1938-septembrie 1940). Mecanismele schimbului de generaţie, Bucureşti, Editura Vremea, 2007, 240 p.

Descarcă şi citeşte cartea în format pdf (click dreapta / Save Target As…)!

Citeşte cartea la Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti. Cota: II 320745

Comandă cartea:
- Editura Vremea
- Libraria Eminescu
- DezpozitulDeCarti.ro
- Librarul.ro
- buybooks.ro
- librarieonline.ro

Interviu in Jurnalul National despre carte

► Cuprins
Introducere
Capitolul 1. Criza internă
1.1. Dictatura carlistă
1.2. Arestarea „liderilor istorici“
1.3. Moartea lui Corneliu Codreanu

Capitolul 2. Noua elită
2.1. „Comandamentele de prigoană“
2.2. „Declaraţii de supunere“
2.3. Lovitura de stat eşuată
2.4. Primul „exil“ în Germania

Capitolul 3. Clandestinitate
3.1. Fără lideri interni
3.2. Legionarii arestaţi
3.3. „Comandamentul“ de la Berlin
3.4. Asasinarea lui Armand Călinescu
3.5. Refacerea organizaţiilor locale

Capitolul 4. Mişcarea legionară la guvernare
4.1. Destinderea
4.2. Lupta internă pentru putere
4.3. Opţiuni politice în vara anului 1940
4.4. Statul naţional-legionar

Concluzii
Index – Abrevieri
Anexe
Bibliografie

► Introducere
© Ilarion Ţiu

Alegerile din decembrie 1937 au marcat nu numai „falimentul“ partidelor politice „tradiţionale“, ci şi ascensiunea „forţelor extremiste“. Profitând de ocazie, regele Carol al II-lea a instaurat în februarie 1938 un regim autoritar, prin care a interzis prin lege orice activitate politică în afara celei oficiale de stat.
Liderii Mişcării legionare au fost arestaţi la scurt timp după lovitura de stat, însă organizaţia s-a mobilizat prin elita secundară şi teritorială, care a ales să răspundă cu violenţă la acţiunile guvernului. Astfel că, noua generaţie a Mişcării legionare a fost „împinsă“ la conducerea formaţiunii în condiţii excepţionale, fără să parcurgă anumiţi „paşi politici“, aşa cum făcuse echipa lui Corneliu Codreanu (respecivtul grup pornise şi el de la zero în 1927, iar peste zece ani mişcarea avea un capital politic semnificativ).
Scopul acestei lucrări este de a analiza modalităţile prin care noua conducere a găsit resurse de menţinere în viaţa publică în afara cadrului legislativ şi în ce măsură s-a menţinut caracteristica de mişcare naţionalistă extremistă a organizaţiei. Paralel cu supravieţuirea instituţională, s-a produs şi o luptă pentru legitimitate în poziţiile de conducere, astfel se vor studia şi mecanismele schimbului de generaţie.
Tema este relativ neacoperită în istoriografie, în primul rând datorită lipsei fondului documentar până în anii ’1990. Întrucât Mişcarea legionară a adoptat după mai 1938 (arestarea lui Corneliu Codreanu şi a principalilor colaboratori) o linie radicală de tip terorist, supravegherea organizaţiei a fost realizată de către Direcţia Siguranţei Statului, instituţie a cărei arhivă a fost preluată de Securitate după instaurarea regimului comunist. Puţini cercetători români au avut acces la respectivele documente au scris conform „liniei“ oficiale. Lucrările memorialistice care fac referire la subiect, apărute în afara României începând cu anii ’1950, sunt puţin obiective, deoarece autorii acestora au dorit să se disocieze de caracterul extremist pe care Mişcarea legionară l-a adoptat în acea perioadă.
În general, analiza mecanismelor schimbului de generaţie a fost făcută pe baza unor lucrări memorialistice sau a unor interviuri luate participanţilor la evenimente. Metodologic, respectivele surse sunt semnificative, dar obiectivitatea lor a fost influenţată radical de problema „răspunderilor“ asupra modului de acţiune al organizaţiei după mai 1938. Datorită liniei extremiste de acţiune, în noiembrie 1938 şi în septembrie 1939 majoritatea elitei legionare a fost executată în închisori ca urmare a unor represalii, astfel că ulterior doar anumiţi lideri au fost făcuţi răspunzători.

Schimbul de generaţie s-a făcut în conformitate cu normele interne ale Mişcării legionare. Radicalismul nu a fost promovat pentru întâia oară de lideri extremişti cum ar fi Horia Sima, fiind atestat din prima etapă a mişcării studenţeşti condusă de Corneliu Codreanu. Competiţia pentru putere după moartea „Căpitanului“ s-a dat în conformitate cu instrucţiunile liderului fondator, prin reacţie violentă la represiunea statului, iar persoana care a reuşit cel mai bine să readucă Mişcarea legionară în centrul atenţiei s-a auto-consacrat în fruntea organizaţiei. Instrucţiunile din Cărticica şefului de cuib scrisă de Corneliu Codreanu indicau că şeful Mişcării legionare trebuia să fie o persoană recunoscută de toţi legionarii (pentru a nu fi probleme de subordonare) şi nu cineva cu avantaje politice. În vara anului 1940, Horia Sima era recunoscut ca şef de aproximativ toate cuiburile, însă politic era contestat de alţi membrii vechi ai organizaţiei, sau de cei care deţinuseră anterior anului 1938 funcţii mai importante decât el.
În consecinţă, considerăm că lupta pentru putere în Mişcarea legionară nu a cunoscut „faze“ spectaculoase, fiind conformă cu ideologia pe care şi-o însuşeau legionarii încă de la primirea în cuiburi.
Schimbul de generaţie a adus şi radicalizarea organizaţiei. Astfel că, după 1938 în Mişcarea legionară au intrat persoane „îndrăzneţe“, singurele dispuse să înfrunte autorităţile. În consecinţă, latura extremistă a devenit predominantă în faţa celei politice. Nu doar Horia Sima a fost adeptul întrebuinţării elementelor radicale în menţinerea legăturilor cu teritoriul, primele instrucţiuni în acest sens fiind date de liderii Corpului „Moţa-Marin“, structură înfiinţată de Corneliu Codreanu în 1937 pentru a imita organizaţiile paramilitare din Italia şi Germania.
Devierea de la latura predominant politică spre cea predominant radicală a determinat derutarea legionarilor, unii dintre aceştia nemaifiind dispuşi să respecte instrucţiunile lui Corneliu Codreanu privind subordonarea faţă de un şef unic. Astfel, încă din prima jumătate a anului 1940 vor apare disensiuni vizibile, care au eliminat mitul unicităţii punctelor de vedere în Mişcarea legionară din „perioada Căpitanului“. Deoarece acesta murise, nu mai existau resurse de aplanare a neînţelegerilor, iar grupurile de putere legionare au interpretat instrucţiunile lui Codreanu în funcţie de propriile interese.

Acoperirea bibliografică asupra subiectului relativ săracă. Prima carte în care au fost tratate unele aspecte ale perioadei a apărut la puţin timp după prăbuşirea statului naţional-legionar, ca reacţie la eşecul colaborării dintre generalul Ion Antonescu şi Mişcarea legionară. Analiza editată de guvernul Antonescu sub titlul Pe marginea prăpastiei. 21-23 ianuarie 1941[1], plasează responsabilităţile asupra eşecului colaborării respective exclusiv pe seama legionarilor, dar se fac şi unele remarci despre perioada anterioară datei de 14 septembrie 1940 (formarea „statului naţional-legionar“). Astfel că, generalului Ion Antonescu este considerat în mod fals exponentul oficial al Mişcării legionare în conducerea statului, în urma unei discuţii pe care ar fi avut-o în 1936 cu „Căpitanul“ Corneliu Codreanu, în care acesta ar afirmat: „La putere vreau să veniţi dumneavoastră (generalul Ion Antonescu, n.n.)! La adăpostul dumneavoastră doresc să-mi organizez partidul, şi abia după aceea voiu conduce treburile statului“ (p. 30). În lucrare nu se amintesc tratativele dintre Horia Sima şi generalul Ion Antonescu din vara anului 1940, iar acesta din urmă este prezentat ca singura personalitate care ar fi dus politică opozantă faţă de Carol al II-lea după cedarea Basarabiei. Legitimarea generalului Ion Antonescu ca unicul îndreptăţit să preia puterea după abdicarea regelui se face, în respectiva lucrare, printr-un articol al lui Ion Zelea-Codreanu din publicaţia Porunca Vremii, pe care Horia Sima nu l-ar fi luat în seamă, declanşând un curent de denigrare a „Conducătorului statului“ (p. 9). În realitate, Horia Sima l-a acceptat iniţial pe generalul Ion Antonescu în funcţia de prim-ministru, după ce aflase de la Legaţia germană din Bucureşti că nu ar fi fost sprijinit atâta timp cât mişcarea naţionalistă era dezbinată.
În exil, participanţi la evenimentele din 1938-1940 au început relativ repede polemica responsabilităţilor. Dezbaterea s-a declanşat în 1951, când la Buenos Aires a apărut lucrarea preotului Ştefan Palaghiţă intitulată Garda de Fier spre reînvierea României[2]. La începutul anilor ’1990 a fost tipărită şi în România[3], întreţinând o anumită viziune despre evenimentele din perioada 1938-1940. Ştefan Palaghiţă a fost primul publicist care a împărţit Mişcarea legionară în două segmente – „codrenist“ (urmaş al liniei politice dusă de Corneliu Codreanu) şi „simist“ (adept al liniei radicale promovate de Horia Sima). Sima a fost acuzat pentru toate evenimentele negative ulterioare arestării lui Corneliu Codreanu din mai 1938, în timp ce restul liderilor, în frunte cu Constantin Papanace, ar fi căutat să oprească „avântul radical“. Tot în această lucrare apare ideea că Horia Sima a acţionat la comanda serviciilor secrete încă din 1928, deoarece colabora cu Mihail Moruzov, directorul Serviciului Special de Informaţii. În opinia autorului, Horia Sima fusese implicat şi în tentativa de răsturnare lui Corneliu Codreanu din fruntea Mişcării legionare întreprinsă de Mihail Stelescu, tot la comanda autorităţilor, dar prin filiera Palatului. Ştefan Palaghiţă l-a acuzat pe Horia Sima în respectiva lucrare că a avut un plan de preluare a puterii în 1938, contribuind la prinderea de către autorităţi a liderilor clandestini: Ion Belgea, Ion Antoniu, Iordache Nicoară, Constantin Papanace, Alexandru Cantacuzino etc., sau chiar ar fi cerut lui Mihail Moruzov asasinarea altora: Corneliu Codreanu, Vasile Cristescu, Nicoleta Nicolescu ş.a. Multe din afirmaţiile expuse aici vor fi preluate de alte lucrări, fără a se verifica suportul documentar.
În România, prima lucrare de sinteză despre Mişcarea legionară a fost publicată în 1971[4], fiind scrisă de doi istorici oficiali ai Partidului Comunist Român, Mihai Fătu şi Ion Spălăţelu. Intenţiile neobiective ale autorilor au fost evidente încă din formularea titlului: Garda de Fier. Organizaţie teroristă de tip fascist. Cu toate că cei doi aveau acces la arhivele Direcţiei Siguranţei Statului, au întreprins puţine eforturi în edificarea unor „legende“ despre Mişcarea legionară. Pentru perioada studiată în lucrarea de faţă s-au reluat unele stereotipuri consacrate de Ştefan Palaghiţă, mai ales pentru a-l denigra pe Horia Sima. Însă nici persoanele celorlalţi lideri nu au fost „disculpate“. Cei doi istorici clasifică Mişcarea legionară drept „teroristă“ încă de la fondare, caracter care ar fi fost desăvârşit de acţiunea lui Horia Sima. În viziunea lor, legionarii au fost în permanenţă sprijiniţi politic şi finanţaţi de germani, iar pentru a-şi întări demonstraţia elaborează afirmaţii care nu au fost dovedite nici până astăzi: Adolf Hitler i-a cerut lui Carol al II-lea să-i aducă pe legionari la guvernare în noiembrie 1938 şi de aceea a fost asasinat Corneliu Codreanu (p. 242); legionarii refugiaţi în Germania în iarna 1938/1939 au avut la dispoziţie paşapoarte germane (p. 248); acordul economic româno-german din martie 1939 a fost semnat la presiunile legionarilor de la Berlin (p. 249); asasinii lui Armand Călinescu au fost pregătiţi de Gestapo şi au plecat de la Berlin sub conducerea lui Horia Sima, iar în drum s-au oprit la Szeged – „centrul terorismului hortist“ (p. 254-255) etc. Acuzaţiile lui Ştefan Palaghiţă de colaborare a lui Horia Sima cu Serviciul Special de Informaţii au fost întărite ce cei doi cu remarci noi: acesta a organizat lovitura de stat din decembrie 1938 pentru a masca implicarea lui în moartea lui Corneliu Codreanu (p. 242); a fost preferatul regelui în faţa lui Vasile Noveanu la conducerea Mişcării legionare (vara anului 1940) deoarece era colaborator al lui Mihail Moruzov (p. 258 ) etc.
Cele mai importante lucrări despre Mişcarea legionară au apărut în anii ’1980, sub semnătura spaniolului Francisco Veiga şi germanului Armin Heinen, traduse în anii ’1990 şi în România[5]. Franciso Veiga şi-a scris lucrarea fără a face documentare în România, folosind publicaţiile existente în bibliotecile din Europa Occidentală şi unele surse arhivistice de acolo. Cartea este importantă din punctul de vedere al analizezi Mişcării legionare în contextul european, însă pentru perioada 1938-1940 s-au făcut puţine remarci, datorate lipsei informaţiei.
Armin Heinen a studiat în România pentru lucrarea sa, însă în general a avut acces la presă şi fondurile arhivistice ale Bibliotecii Academiei Române. Arhiva Direcţiei Siguranţei Statului nu i-a fost pusă la dispoziţie, însă a avut prilejul să ia interviuri unor legionari participanţi la evenimente. Perioada analizată în lucrarea de faţă nu a fost atinsă în detaliu, autorul motivând lipsa de informaţie. În general a dispus de surse memorialistice, dar şi de arhivele germane referitoare la relaţia legionarilor cu cercurile Reich-ului. Armin Heinen este cel care a studiat cel mai atent relaţia politico-financiară dintre Germania nazistă şi legionari, demonstrând, în baza documentelor de arhivă, că nu au existat legături semnificative în acest sens. Dintre istoricii Mişcării legionare, Heinen a surprins cel mai obiectiv şi în detaliu evenimentele din perioada 1938-1940 (p. 398-414), iar mare parte din presupunerile sale au fost confirmate de documentarea arhivistică întreprinsă de noi.
În anii ’1990, studiile privind Mişcarea legionară au beneficiat de libertate publicistică şi în România, iar majoritatea arhivelor au fost puse la dispoziţia cercetătorilor. De asemenea, foştii legionari s-au reorganizat instituţional în ONG-uri sau fundaţii şi au editat numeroase lucrări despre organizaţie, însă puţine cu referire la perioada 1938-1940. În general, s-au perpetuat puncte de vedre partizane – „codreniste“ sau „simiste“ –, care au afectat într-o şi mai mare măsură obiectivitatea. Dintre lucrările de specialitate, cel mai important ajutor ne-a furnizat cartea lui Dragoş Zamfirescu, Legiunea Arhanghelul Mihail. De la mit la realitate[6]. Cercetarea arhivistică este bine făcută, autorul neemiţând presupuneri evenimenţiale fără acoperire documentară, însă analiza mecanismelor schimbului de generaţie este lacunară, în general fiind preluate unele teorii privind planul „diabolic“ al lui Horia Sima pe interceptare a puterii.

Pe parcursul lucrării am folosit unii termeni speciali, a căror semnificaţie diferă de înţelesul-standard. Astfel, organizaţia naţionalistă extremistă fondată de Corneliu Codreanu în 1927 va apare sub denumirea unică de Mişcarea legionară, indiferent de faza la care se va face referire. În primii ani, organizaţia s-a numit Legiunea „Arhanghelul Mihail“, după numele acordat de membrii fondatori la 24 iulie 1927. Treptat însă, formaţiunea şi-a extins cuiburile în mai multe judeţe şi s-a aliniat curentului de mişcare al organizaţiilor de dreapta ce au apărut în Europa Centrală şi de Est (asemenea „Mişcării crucii cu săgeţi“ din Ungaria). În 1929, Corneliu Codreanu a încercat să înfiinţeze o organizaţie paramilitară antisemită, „Garda de Fier“, în care a fost integrată şi Mişcarea legionară. Apelul lui nu a fost urmat şi de alţi tineri naţionalişti şi astfel „Garda de Fier“ s-a identificat cu Legiunea „Arhanghelul Mihail“. În general, acest termen a fost folosit pentru a surprinde componenta radicală a organizaţiei. Datorită unor violenţe antisemite, în 1930 guvernul a desfiinţat „Garda de Fier“, dar şi Legiunea „Arhanghelul Mihail“ (care practic nu existau instituţional). La alegerile din 1931 şi 1932 naţionaliştii extremişti au participat sub denumirea „Gruparea Corneliu Zelea-Codreanu“, iar în 1933, anterior asasinării lui I.G. Duca, a fost reînnoită decizia justiţiei de desfiinţare a „Gărzii de Fier“. După expirarea interdicţiei de funcţionare ulterioară asasinării lui Duca, la 10 decembrie 1934 naţionaliştii extremişti au fondat prima lor formaţiune politică, Partidul „Totul pentru Ţară“ (care a funcţionat până la auto-desfiinţarea din februarie 1938). Peste toate aceste transformări, ideologia extremistă a tinerilor naţionalişti nu a dispărut şi s-a consolidat în jurul ideii de Mişcare legionară. Astfel că, pentru a evita confuzii terminologice, vom utiliza o singură denumire pentru perioada 1927-1940, respectiv Mişcarea legionară.
De asemenea, sintagma naţionalism şi derivatele acesteia nu au însemnătatea tradiţională, formulată în perioada de naştere a naţionalităţilor (conform căreia termenul „pune accentul pe importanţa naţiunilor în explicarea proceselor istorice şi analiza vieţii politice contemporane şi promovează ideea după care «caracterul naţional» este un factor de căpetenie în diferenţierea oamenilor“[7]). În anii ’1930 mai ales s-au produs transformări ale conceptului: „ca principiu de acţiune politică, el importă concepţia despre «bun» sau «rău» care se măsoară în eficacitatea socio-politică. Astfel că, naţionalismul a fost masacrat de ideologiile extremiste, sau de altele bazate pe metafora solidarităţii sociale“[8]. În lucrarea de faţă, prin utilizarea termenului naţionalist extremist şi derivatele acestuia, vom surprinde curente sau personalităţi politice de extremă dreapta, despre care în unele lucrări se folosesc sintagmele fascist/nazist, sau derivate ale acestora.
Termenului prigoană, deşi nu apare din conotaţii religioase, îşi are originea în istoria Bisericii. Legionarii au utilizat sintagma pentru a semnifica statutul lor în perioadele de ilegalitate şi represiune a autorităţilor statului, fiind preluată pe parcursul lucrării pentru a reda limbajul epocii. Conform poziţiei Bisericii, prin prigoană se înţelege „provocarea suferinţei, sau disconfortul temporar provocat de o moarte probabilă, faţă de indivizi care militează pentru credinţe religioase, sau care adoptă practici propagandistice religioase“[9].
Utilizarea termenului terorism şi derivatele acestuia s-a făcut în conformitate cu normele epocii, elaborate de Societatea Naţiunilor. Astfel că, la Conferinţa Societăţii Naţiunilor de la Paris din 1931 s-a stabilit că „oricine în scopul terorii populaţiei foloseşte împotriva persoanelor şi proprietăţilor bombe, mine, incendii sau mijloace explozive, sau cine întrerupe sau încearcă să întrerupă un mijloc, sau cine întrerupe sau încearcă să întrerupă un serviciu public sau de utilitate publică va fi pedepsit“[10].
Ca şi termenul „prigoană“, noţiunea de exil va fi utilizată mai degrabă în vederea surprinderii limbajului epocii decât din cauza realităţilor evenimenţiale. Conform unor definiţii, prin exil se înţelege „mutarea unei naţiunii din propria ţară, sau a componentei sale intelectuale, pentru o perioadă lungă de timp sau pentru întreaga viaţă. Expulzarea poate fi forţată de un act violent al guvernului sau de o mutare voluntară a cetăţeanului, uneori pentru a scăpa de opresiuni“[11]. Legionarii s-au încadrat într-o oarecare măsură în această definiţie, dar represiunile au fost rezultatul organizării unor acte de violenţă de natură teroristă, şi nu numai din cauza activităţilor politice interzise de legislaţia nedemocratică a lui Carol al II-lea.

Note
[1] ***Pe marginea prăpastiei. 21-23 ianuarie 1941, vol. I, Bucureşti, Monitorul Oficial şi Imprimeria Statului, 1942, 270 p.
[2] Palaghiţă, Ştefan, Garda de Fier spre reînvierea României, Buenos Aires, Editura autorului, 1951, 384 p.
[3] Palaghiţă, Ştefan, Garda de Fier spre reînvierea României, Bucureşti, Editura Roza Vânturilor, 1993, 366 p.
[4] Fătu, Mihai, Spălăţelu, Ion, Garda de Fier. Organizaţie teroristă de tip fascist, Bucureşti, Editura Politică, 1971, 430 p.
[5] Heinen, Armin, Legiunea „Arhanghelul Mihail“. Mişcare socială şi organizaţie politică. O contribuţie la problema fascismului internaţional, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999, 552 p.; Veiga, Francisco, Istoria Gărzii de Fier (1919-1941). Mistica ultranaţionalismului, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995, 384 p.
[6] Zamfirescu, Dragoş, Legiunea Arhanghelul Mihail. De la mit la realitate, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997, 456 p.
[7] Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, coord. David Miller, Vocea „Naţionalism“, Bucureşti, Editura Humanitas, 2000, p. 524-528.
[8] Dictionaire des questions politiques. 60 enjeux de la France contemporaine, coord. Nelly Haudegand şi Pierre Lefébure, Vocea „Naţionalism“, Paris, Les Éditions de l’Atelier/Éditions Ouvrières, p. 153-156.
[9] Dictionary of the Apostolic Church, vol. II, coord. James Hastings, Vocea „Prigoană“, Edinburgh, T.&T. Clark, 1926, p. 168-169.
[10] Arădăvoaice, Gheorghe, Naghi, Daniel, Niţă, Dan, Sfârşitul terorismului, Bucureşti, Editura Antet, 2002, p. 46.
[11] The Columbia Encyclopedia, Vocea „Exil“, 2003, (1 iunie 2004).