Weekend Seminar la Marburg

În perioada 28-31 ianuarie voi fi plecat în Germania la ISHA Weekend Seminar, desfăşurat în oraşul universitar Marburg. Tema acestuia va fi „Being a Historian. Opportunities and Responsibilities in Past and Present“.

Fotografii

„Procesul de defascizare în România după 23 august 1944. Cazul Mişcării legionare“

De dimineaţă am participat la workshop-ul „Idei, procese şi instituţii în România“, organizat de Şcoala Doctorală de Ştiinţă Politică la Institutului de Cercetări Politice din Bucureşti. Comunicările fiind aranjate cronologic am vorbit imediat după deschiderea lucrărilor (făcută de către dl. prof. Daniel Barbu). Textul meu s-a intitulat „Procesul de defascizare în România după 23 august 1944. Cazul Mişcării legionare“. Nu ştiu cât interes a stârnit în rândul auditoriului, însă am simţit lipsa colegilor de la Şcoala Doctorală de Istorie la lucrări, întrucât participanţii erau majoritari de la Şcoala Doctorală de Ştiinţă Politică.
Prima întrebare am primit-o de la dl. prof. Daniel Barbu, care m-a chestionat cu privire la utilitatea „pactului“ dintre comunişti şi legionari din 1945. Domnia sa susţine că nu-şi avea rostul întrucât după 6 martie 1945 comuniştii au acaparat puterea totală în România. Este un punct de vedere pe care i-l respect, însă consider că Partidul Comunist şi-a cosolidat puterea în timp, abia în 1947 putând să ia măsuri radicale contra oponenţilor. Atunci se încheiase Conferinţa de Pace, câştigaseră prin fraudă alegerile etc. Revenind la momentul noiembrie/decembrie 1945, cred că liderii comunişti aveau nevoie de linişte în ţară pentru a-şi pune în aplicare programul. O eventuală opoziţie zgomotoasă a legionarilor le-ar fi stricat planurile. În plus, guvernanţii trebuiau să le arate delegaţilor la Conferinţa de Pace că aveau situaţia sub control în România.
A doua întrebare mi-a adresat-o Bogdan Duca de la Şcoala Doctorală de Ştiinţă Politică, care s-a interesat dacă Horia Sima a fost de acord cu „pactul“ dintre comunişti şi legionari. După cum am scris şi într-un articol ştiinţific recent, Nicolae Petraşcu s-a întors în România cu dispoziţii clare de la Horia Sima să refacă organizaţia din ţară după cum îi stătea în putere. Altfel spus, i-a dat „mână liberă“. Petraşcu a ajuns la concluzia că era nevoie de un pact cu Partidul Comunist. Niciodată Horia Sima nu i-a reproşat acest act politic. Voi dezbate pe larg acest aspect în lucrarea de doctorat.

Fotografiile aferente acestei relatări le găsiţi aici!

Workshop: „Idei, procese şi instituţii“

Luni, 25 ianuarie 2010 voi participa la workshop-ul „Idei, procese şi instituţii în România“, organizat de Şcoala Doctorală de Ştiinţă Politică. Evenimentul va avea loc la sediul Institutului de Cercetări Politice din Bucureşti (strada Spiru Haret, nr. 8) începând cu ora 10.00.
Voi prezenta lucrarea „Procesul de defascizare în România după 23 august 1944. Cazul Mişcării legionare“, în intervalul orar 10.30-11.00.

„Mişcarea legionară după Corneliu Codreanu“ va apărea în Statele Unite în luna martie

Verificând în seara aceasta cine a mai pus link-uri către acest blog am avut parte de o mare surpriză. Un bloger german anunţă apariţia versiunii în limba engleză a lucrării „Mişcarea legionară după Corneliu Codreanu“ la Columbia University Press, în luna martie. Aşadar, am primit ghioceii pe o ninsoare deasă de ianuarie.
Cartea este deja în vânzare (anticipat!) pe amazon.com şi anunţată de alte câteva site-uri de specialitate (aici şi aici). Cine doreşte să o cumpere, poate vizita următoarele site-uri:
► http://www.amazon.com (SUA)
► http://www.amazon.ca (Canada)
► http://astore.amazon.de/ekblog-21/detail/0880336595 (Germania)
► http://a.incube-online.com (Japonia)
Le mulţumesc doamnei Lia Ciplea şi domnilor profesori Dinu C. Giurescu şi Stephen Fisher-Galaţi pentru şansa pe care mi-au oferit-o să-mi public cartea în Statele Unite.

Oficial, la catedră

Astăzi s-a ţinut şedinţa de Consiliu la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii Creştine Dimitrie Cantemir din Bucureşti. Pe ordinea de zi s-a numărat şi anunţarea rezultatelor la concursul pentru posturile vacante la specializarea Comunicare şi Relaţii Publice. Examenul fuseseră săptămâna trecută, luni şi marţi. Am candidat pentru postul de preparator (atât mi-a permis vechimea în muncă!) la seminarul cursului Introducere în sistemul mass-media. Examenul nu a fost facil, trebuind să parcurg trei probe în baza unei bibliografii complexe. Rezultatul a fost următorul: 9,90 scris, 10 oral, 10 proba practică. Media de admitere în corpul profesoral al Universităţii Creştine Dimitre Cantemir din Bucureşti, Facultatea de Ştiinţe Politice: 9,96.
Îi mulţumesc domnului profesor Sorin Mitulescu pentru caracterizarea emoţionantă pe care mi-a făcut-o.

„Românii din afara graniţelor“

După o călătorie epuizantă, din Albania, am pornit spre Iaşi cu trenul de 12.00. Vagoanele astea de rapid încep să mă enerveze – unde e confortul pe care-l plăteşti cu vârf şi îndesat la CFR când mergi şapte ore într-un compartiment unic, tip culoar. Eu vreau vechile compartimente, cu 6 locuri. Vagoane de astea am mai întâlnit în Germania, de unde cred că au fost copiate, însă trenurile care le aveau în componenţă mergeau pe rute mici, în suburbiile metropolelor. Nici măcar să te întinzi nu poţi că-i dai un şut celui din faţă. Nu este loc pentru bagaje etc.
Pe drum am cam dormit, la fel de chinuit ca şi noaptea trecută, pe care o petrecusem pe autocar.
Ajuns la Iaşi am fost aşteptat de către un coleg doctorand de acolo. M-a însoţit până la Muzeul Literaturii, unde eram cazat într-o anexă. Condiţii de criză, însă nu am de ce să mă plâng. Când o veni vremea să plătim fiecare conferinţă la care participăm atunci am dat de dracu’. E bine deocamdată.
Se lăsase seara, iar masa era programată undeva în jur de ora 21.00. Până atunci, colegul mi-a făcut o trecere în revistă a Copului, m-a dus la Universitate, mi-a ţinut companie. Îi mulţumesc.
Masa am servit-o la ceva casă a universitarilor, în Copou. Acolo am primit mapele conferinţei şi am făcut cunoştiinţă cu gazda noastră, doamna Areta Moşu, preşedinte al Despărţământului „Mihail Kogălniceanu“ din Iaşi al ASTREI. Simpatică doamna, s-a interesat dacă ne simţim bine, dacă avem nevoie de ceva… Eu unul aveam nevoie de somn.
Dimineaţa, pe la 6 fără, trezirea, întrucât la 7 şi jumătate eram programaţi la masă, în restaurantul hotelului Continental. Habar n-aveam pe unde este, noroc că alături de mine era cazat un participant la conferinţă care venise cu autoturismul personal şi cunoştea oraşul. Hotelul, clasat 2 stele, are un restaurant puţin cam neîngrijit, iar pe la colţurile geamurilor îşi făceau veacul câţiva paianjeni.
După masă am mers la Muzeul Unirii, unde avea loc evenimentul propriu-zis. Recent restaurat, muzeul a fost o gazdă primitoare, iar sala de conferinţe a dat o notă de sobrietate simpozionului. În deschidere au vorbit reprezentanţi ai ASTREI, demnitari ai Universităţii din Iaşi, câţiva invitaţi, un general în rezervă… Uneori discursurile despre românii din afara graniţelor au alunecat spre naţionalism, însă observaţiile au fost de actualitate.
Mi-am prezentat comunicarea: „Exilul legionar după al doilea război mondial. Studiu de caz: Iosif Constantin Drăgan“ în prima parte a evenimentului. Am sărit peste masa de prânz, preferând să vizitez oraşul cât mai era lumină afară. Nu de alta, dar doream să fac şi câteva fotografii. După lăsarea întunericului m-am întors la Muzeul Unirii, unde am audiat restul lucrărilor. La final, organizatorii au invitat un grup de elevi de la Liceul de Muzică pentru a ne cânta. Un trio de flaut, pian şi violoncel, plus un cor. Frumos.
După o zi epuizantă (lucrările conferinţei au început la 9.00 şi s-au încheiat la 20.00), a urmat ultimul punct pe ordinea de zi – cina. După aceea o scurtă plimbare prin Copou şi la somn.
A doua zi au mai fost programate câteva ateliere de lucru şi o masă rotundă. Nu am putut sta până la final deoarece a trebui să votez (am stat la o coadă de vreo jumătate de oră) şi să plăc la gară. Felicitările mele încă o dată organizatorilor, care în vremuri de criză au reuşit să menţină continuitatea simpozionului.
Ajuns acasă am redactat o ştire pentru Jurnalul Naţional, în care am sintetizat componenta ştiinţifică a evenimentului:
Ieri, 22 noiembrie 2009, s-a încheiat la Iaşi Simpozionul internaţional „Românii din afara graniţelor ţării. Europa de lângă noi. Identitate şi multiculturalitate în Bucovina istorică. Familia Hurmuzachi ¬ emblemă a istoriei naţionale“. Evenimentul a fost organizat de Despărţământul ASTRA „Mihail Kogălniceanu“ Iaşi şi Muzeul Literaturii Române Iaşi.
În deschidere, doamna profesor Areta Moşu, preşedintele Despărţământului ASTRA „Mihail Kogălniceanu“, a evocat acţiunile organizaţiei pentru menţinerea identităţii naţionale şi a limbii materne a românilor din Republica Moldova, Ucraina şi Serbia. Domnia-sa a făcut apel la toate instituţiile statului să se ocupe mai intens de soarta românilor din afara graniţelor, atât prin finanţarea unor proiecte culturale, cât şi prin mijloace diplomatice.
În cele două zile ale simpozionului, 21-22 noiembrie, s-au susţinut 33 de comunicări ştiinţifice, în care au fost tratate aspecte ale vieţii culturale şi politice a românilor din afara graniţelor, începând din epoca medievală şi până în zilele noastre. Foarte interesante au fost comunicările privind situaţia actuală din Republica Moldova, după schimbarea Guvernului comunist. Concluzia unanimă a fost că noul Executiv are o orientare reală pro-europeană. Totodată, autorităţile de la Chişinău s-au manifestat pentru normalizarea relaţiilor cu România, deteriorate în ultimii ani ai regimului Voronin.
Pe lângă sesiunea de comunicări ştiinţifice a fost organizată şi o masă rotundă cu tema „Drepturile omului/minorităţii româneşti din Republica Moldova, Ucraina, Bulgaria şi Serbia“, unde au luat cuvântul istorici şi publicişti din ţările menţionate. S-a constatat că statul transnistrean ridică cele mai mari piedici în păstrarea identităţii naţionale a etnicilor români, sabotând înfiinţarea unor şcoli în limba română sau a unor asociaţii culturale. O situaţie îngrijorătoare se întâlneşte şi în Serbia, unde Guvernul de la Belgrad nu se implică suficient în respectarea drepturilor minorităţii româneşti. Din păcate, acolo se întâlneşte şi fenomenul „sârbizării“ limbii vorbite. Din comoditate mai ales, tinerii folosesc din ce în ce mai des termeni din limba sârbă, existând pericolul apariţiei unui amalgam lingvistic. Românii din Ucraina (nordul Bucovinei) s-au declarat optimişti faţă de şansele supravieţuirii limbii materne, în condiţiile în care româna a devenit limbă a Uniunii Europene. În localităţile cu populaţie mixtă, din ce în ce mai mulţi ucraineni doresc să înveţe limba română, considerată de viitor, având în vedere că şi Ucraina doreşte să se alăture Uniunii Europene.

Vezi fotografiile aferente acestei relatări aici.

Congreslu Armânescu. Ziua IV – Plecarea

M-am trezit la 6 şi 20, destul de greu – mă culcasem târziu. Bagajul era deja făcut, nu mi-a rămas decât să mă spăl şi să mă îmbrac. N-am mai mâncat, oricum nu prea am poftă dimineaţa. Consumând lichide riscam să am neplăceri, întrucât până la Korcea era drum lung de parcurs. Paradoxal, în jur de ora 7 toată lumea roia în jurul autocarului, respectându-se programul, în premieră.
Drumul a fost destul de lung, deşi distanţa, pe hartă, nu era însemnată (nu mai ştiu câţi kilometri). Aglomeraţie la ieşirea din Tirana, apoi mulţe maşini pe autostradă. Plus o mulţime de terenuri accidentate care nu permiteau şoferilor să circule cu viteză. Drumurile nu erau neapărat proaste, mai degrabă înguste. La o ţară de 3,1 milioane locuitori (parcă) nu poţi face şosele cu patru benzi. Peisajele încântătoare, satele în dezvoltare. Casele din mediul rural albanez, din ce am văzut eu, sunt cu câteva stele deasupra celor din România. Albanezii care lucrează în Occident (cu precădere în Italia) îşi ridică întâi de toate locuinţe în satele de baştină. Cu două sau trei niveluri, impunătoare. Însă nu prea au simţul estetic. De obicei, casele sunt la câţiva zeci de metri de şosea. Iar alei din ciment am văzut mai rar, deplasarea spre locuinţe făcându-se pe poteci bătătorite. Nu vreau să mă gândesc cum arătai acestea când începea ploaia. În faţa caselor teren viran – se poate pune o buruiană, o floare, o tufă ceva. Mai animă atmosfera. La noi în curtea casei se cultivă viţă de vie, spre exemplu. Acolo n-am văzut deloc. Şi nu cred că din cauza faptului că locuitorii îs musulmani. Am înţeles că nu se prea omoară cu religia. Lucrul acesta se observă şi prin puţinătatea moscheielor din sate. Bine, nici în oraşe nu abundă.
Când soarele a început să strălucească puternic m-a luat somnul. M-am trezit la un popas, organizat ad-hoc la vederea unui magazin. La noi sunt pe toate drumurile, acolo nu. Senzaţia pentru cumpărători a fost un fel de dulceaţă de smochine. Dacă am înţeles eu bine. N-am mai apucat să cumpăr, măcar din curiozitate. Limba de comunicare – semnele. La final, cei doi vânzători ne-au transmis bezele repetate. Bun lucru pe capul lor am fost, cine ştie când mai aveau un grup aşa de mare de muşterii.
Am mai trecut prin câteva oraşe, însă n-am remarcat nimic de povestit în ele. Într-un final, spre ora 11 cred, am ajuns în Korcea. Un oraş care a fost frumos în trecut, dar care în anii comunismului a fost populat cu betoane şi blocuri tip. Naţionalismul la el acasă – unul din stadionanele din zonă se numea Skandemberg şi avea la intrare o statuie a eroului naţional albanez.
Noi am poposit la biserica aromână din localitate, unde era programată sfinţirea unui clopot donat de o arhiepiscopie din România. Când am ajuns nu era ţipenie de om pe acolo, au început să se adune cu timpul. Puţini vorbeau aromână. Unii albaneză, mai în vârstă, alţii română, mai tineri (îşi făcuseră studiile sau erau studenţi în România). Ne cam învârteam în jurul cozii şi nu ştiam de ce. De fapt, Înalt Prea Sfinţitul Calinic, însoţit de un mitropolit local şi preotul paroh al bisericii întârziau, ţinându-ne în soare. După câteva zeci de minute, dacă nu mai bine de o oră de aşteptare, feţele bisericeşti şi-au făcut apariţia şi au luminat adunarea. Se strânseseră şi câţiva aromâni localnici, albanezi şi veşnicii gură-cască. S-a slujit în română, aromână şi albaneză, cu interpret. Un tip simpatic care vorbea curat româneşte şi care, din câte am înţeles, era dirijor în Korcea.
Sfinţirea a fost urmată de o masă la un restaurant din apropiere. Parohul bisericii s-a îngrijit exemplar de stomacurile noastre la plecarea din Albania, având parte de o masă excelentă. Pentru cine a avut poftă. Din nou m-am abţinut, ştiind că urma o călătorie de 18 ore. Delegaţii aromâni s-au despărţit cam greu de fraţii lor din Korcea, plecarea întârziind mai bine de o jumătate de oră după masă. Faţă de programul iniţial defazarea era şi mai mare. Oricum, îmi luasem gândul că ajung în Bucureşti joi seară pentru a pleca la conferinţa de la Iaşi. Mă temeam că nu prind nici trenul de 12 dacă se mai întinde mult lumea. Eu totuşi speram la cel de 6 dimineaţa, aveam deja bagajele făcute. Dar hai, de ce să mă supăr pe oameni, cine ştie când vor mai ajunge în Korcea. Şi apoi, era congresul lor, eu doar am fost invitat. Şi le mulţumesc încă o dată.
Drumul spre casă l-am parcurs între somn şi veghe. Am trecut mai uşor de graniţe, fără să avem parte de controale inutile ca la „dus“. Şoferii au pus câteva DVD-uri cu filme, însă se pare că nu prea-i interesa ce se petrecea pe ecran. Din cele cinci filme rulate, trei s-au întrerupt pe la jumătate. Când se întrerupea unul nu mai butonau să vadă care-i sursa pauzei, preferau să pornească altul. Aşa că am văzut mai multe începuturi de filme. La ultimul nici nu m-am mai uitat. Ce mă făceam dacă se întrerupea din nou!
Prin Macedoania şi Bulgaria am făcut mai multe popasuri. Cele din Macedonia destul de dezolante – benizării pustii, cu toalete în care era mai bine să nu intri. Într-adevăr erau gratuite, dar le foloseai pe riscul tău. Mulţi dintre noi am considerat că e mai sănătoasă natura! Bulgaria nici nu am simţit-o, am mers noaptea. Pe la şase dimineaţa am intrat în ţară. Trenul meu spre Iaşi tocmai pleca din gară. Mai aveam unul la 12. N-am mai adormit, aşteptând să ajung în Bucureşti mai repede. Stătusem prea mult în scaun. La intrarea în oraş, prin zona Giurgiului, autocarul a oprit pentru alimentare (avea destinaţia finală Constanţa). Am preferat să iau bagajul şi să mă urc în tranvaiul 25. Până ajungeam la Ateneu, până mă deplasam la 226. Cine ştie ce aglomeraţie era în oraş. În jur de 8.30 eram acasă. Am făcut un duş, am pus rufele murdare la spălat. Urma o altă călătorie. De 7 ore, la Iaşi.

Fotografiile aferente acestor relatări le găsiţi aici.

Congreslu Armânescu. Ziua III – Rezoluţia

Trezirea pe la 8.00 deoarece la 8.30 am fost invitaţi speciali la micul dejun. Ca şi ieri am ajuns cam la spartul târgului aşa că am mâncat ce-am mai prins. După masă aveam program de plimbare prin oraş. Aşa ne-au gândit organizatorii traiul pe ziua de azi – în timp ce ei redactează rezoluţia Congresului, noi facem o vizită – din autocar – a Tiranei. Ceea ce era de văzut văzusem ieri, la pas. Ghidă ne-a fost o tânără albaneză ştiutoare de limbă română, care a făcut facultatea la Craiova. În plus faţă de ieri am văzut o piaţă de „produse industriale“, de fapt un talcioc ordinar cum erau pe la noi la începutul anilor ’90. Majoritatea produselor se vindeau pe jos, cu sau fără pătură dedesupt. S-a pus în discuţie dacă să mergem să cumpărăm ceva de acolo. Pas!
În cele din urmă autocarul a oprit în celebrul centru al oraşului, pe care vi l-am descris ieri. Obiectiv: muzeul de istorie al Albaniei. La cum arăta pe afară – cu o frescă reprezentând lupta partizanilor comunişti contra invadatorilor fascişti în al doilea război mondial – credeam că-i o mare porcărie. Greşit! Muzeul este excepţional amenajat. Parterul conţine o serie de piese extrem de valoroase din istoria greco-romană a acestor locuri. Ghida noastră ne-a spus că multe statui au fost recuperate de la statul grec, după procese în care s-a dovedit că fuseseră ciordite din siturile arheologice albaneze şi vândute de întreprinzători (cum avem şi noi o grămadă) peste graniţă. Etajul al doilea este dedicat epocii moderne. Ceva naţionalism cu Skandemberg, dar şi unele piese cu valoare istorică. Să nu uităm că albanezii au fost oameni de încredere ai otomanilor. Apoi urmează o expoziţie cu epoca modernă şi fondarea statului albanez, în 1912. Şi naţionalism, şi istorie. Merge. Cu sufletul la gură aşteptam să văd epoca contemporană şi montaje care arată cum oamenii muncii i-au îndepărtat pe capitaliştii sălbatici. N-a fost cazul. Muzeul a fost reamenajat în anii ’90 şi au scos porcăriile cu Enver Hogea. Muzeistic, istoria Albaniei se termină la rezistenţa partizanilor contra ocupanţilor fascişti. Dar fără să scoată în evidenţă neapărat apartenenţa la Partidul Comunist.
După vizită ne-am intors la hotel. Care au mai rezistat – unii s-au dus la cumpărături renunţând să se mai înfrunpete din istoria Albaniei. În spirit pur românesc, rezoluţia nu era gata. Aşa că am mai stat câteva zeci de minute până la conferinţa de presă. Despre rezoluţie am scris un articol pentru ziar, care n-a apărut încă văd, sper să intre mâine pe site. Îl puteţi citi în premieră:
Ieri s-au încheiat la Tirana (Albania) lucrările Congresului Internaţional al Aromânilor, început marţi, 17 noiembrie. Participanţii la eveniment, care reprezentau asociaţii ale aromânilor din România, Albania, Macedonia şi Serbia au adoptat o rezoluţie, prin care se arată îngrijotaţi faţă de dezinteresul statelor de origine a aromânilor faţă de drepturile culturale şi etnice ale acestei comunităţi. De asemena, participanţii au combătut proliferarea la scară internaţională a unor entităţi „neo-aromâniste“, despre care susţin că au falsă legitimitate, cum ar fi: Fara Armânească (România), Uniunea Vlahilor din Albania, Asociaţia Vlahilor din Albania etc. Conducătorii acestor organizaţii sunt acuzaţi că promovează artificial drepturile aromânilor (pe care-i descriu ca un popor diferit decât cel român), fiind interesaţi de fapt să obţină unele beneficii materiale personale.
Rezoluţia cere statului român să-şi asume răspunderea pe care o are faţă de românitatea balcanică; să-şi asume public, prin acţiuni cu relevanţă diplomatică şi internaţională, interesul pentru românii din afara graniţelor; să continue şi să intensifice demersurile de susţinere a aromânilor de pretutindeni pentru ca aceştia să beneficieze, în statele de origine a aromânilor din spaţiul balcanic de drepturi şi libertăţi consacrate în documentele europene în materie; să continue şi să intensifice sprijinirea în ţară a păstrării şi a cultivării dialectului, culturii şi tradiţiilor aromâneşti, pentru a nu se alimenta frustrările ce ar putea fi speculate şi instrumentalizate de „neo-aromânişti“.
De asemenea, participanţii la congres au decis ca, prin rezoluţie, să solicite forurilor europene şi internaţionale să întreprindă demersurile necesare pentru recunoaşterea aromânilor ca minoritate naţională în statele de origine ale aromânilor din spaţiul balcanic şi pentru acordarea drepturilor ce decurg din acest statut.
Rezoluţia adoptată urmează să fie înaintată în cel mai scurt timp organismelor europene de la Bruxelles, în vederea acordării drepturilor culturale ale aromânilor de la sud de Dunăre.
Nu ştiu cât de reuşi este articolul, însă a fost redactat în mare mare grabă. Organizatorii au pregătit o deplasare într-un sat aromânesc din sud, la vreo oră şi ceva de mers. Nu am plecat până nu am transmis textul. Deşi riscam să păţesc ca aseară când am rămas în cameră. Îl rugasem totuşi pe un coleg să mă anunţe dacă-s aşa hotărâţi şi pleacă. Graba era mai mult mobilizatoare, întrucât atunci când am coborât în faţa hotelului încă se mai aşteptau călători.
Drumul frumos spre satul cu pricina, am mers şi pe lângă mare o ţâră. Un relief atrăgător în Albania. Iar satele au case noi. Noi şi mari. Aici, mi-a spus un aromân, prima dată după ce te înstăreşti îţi faci casă, nu-ţi iei WV Passat în leasing.
În satul cu pricina, nu mai stau acum să caut cum se cheamă e noapte, vă zic altădată, o surpriză plăcută. Un grup de elevi ne-a cântat şi au recitat poezii în aromâneşte. Pe mine m-a impresionat. Aveau manuale în aromână, abecedar etc. Şcoala rezistă cam greu, statul albanez nu investeşte în învăţântul aromânesc. Mai dau localnicii bani, mai dă statul român. Este bine că şcoala rezistă. Poate dacă albanezii o să-i recunoască pe aromâni ca minoritate naţională s-o mai schimba lucrurile în privinţa finanţării culturii.
După programul cultural-artistic am fost invitaţi să servim prânzul. Ce-i drept era deja 4 după amiaza. Un restaurant ţinut de un albanez, simpatic omul. Era şi cel care ne servea. Am gustat diferite specii de peşte. Şi vin. Roşu.
Cum credeţi că-şi atrage clienţii? Adunând animale pentru o grădină zoologică. Avea vulpe, avea… urs. Deci mortală faza cu ursul – îngrădit de o plasă de sârmă subţirică, de genul celei pe care am pus-o eu la coteţul găinilor la ţară acum câţiva ani. Dacă ursul ala să cu capul mai tare în „cuşca“ sa dus a fost. Interesant de ştiut este unde va alege să se ducă. Noi am scăpat.
Drumul înapoi obositor, am dormit. Poate de la vin, nu sunt sigur.
Ajunşi la hotel, din nou masă – cina festivă. Bine că am mâncat pe săturate în satul despre care v-am spus înainte, că făceam foamea cu cina festivă oferită de hotel.
Pe la 10 seara am plecat în cameră. Mâine trezisea la 6, ia 6 jumătate masa şi la 7 plecarea spre Korcea. Ultimul punct pe agenda congresului. Despre asta, altădată. Nu ştiu când. Vineri, după ce ajung în Bucureşti plec la o conferinţă la Iaşi.
Pe curând!

Congreslu Armânescu. Ziua II – Deschiderea

M-am trezit pe la 9, ora locală. Destul de complicat având în vedere că mă culcasem pe la 4 după fusul orar al României, pe care-l aveam „la activ“ în momentul sosirii la Tirana. Masa la 10. După un duş am decis să văd cam ce-i prin jur. Ieşind din hotel am observat că agitaţie mai mare era în partea stângă. Aşa că am mers într-acolo. Sincer să fiu căutam un magazin de electronice ca să-mi iau un adaptor de wireless, că imi trecea internetul pe la nas şi nu aveam parte de el. Greu de găsit aşa ceva. E plin însă de magazine de telefoane. Şi de bănci, să nu uit de bănci. La 500 de metri o bancă. Am schimat şi bani, la bancă desigur. Fără ghişee ca la noi, te duci direct la o masă unde te întâmpină un angajat care vorbeşte bine engleză. Au şi ăştia psihoza cu ID-urile. Se uită la tine, la document, dacă nu eşti de încredere îţi şi xeroxează paşaportul. În sfârşit…
Ieşit din bancă am mai dat o raită prin jur. Dezolant oraş. Blocuri tip anii ’50 din România, majoritatea scorojite. La unele se vedeau direct cărămizile parcă nearse. Dis-de-simineaţă, bărbaţii albanezi erau ieşiţi la o cafea, cel mai des în „echipe“ de doi. Femeile cred că erau la muncă întrucât nu le-am prea văzut hoinărind. Aici e la mare răspândire comerţul ambulant. Se vinde orice pe stradă – de la ţigări la produse de îmbrăcăminte şi alimente. Cred că am înţeles de pe un afiş pus pe un stâlp că este permis comerţul ambulant între orele 7-16, sau ceva de genul. Multe vechituri la vânzare, sau aşa-zise chinezării.
Aveam de gând încă de dimineaţă să vizitez oraşul. Deci îmi trebuia o hartă. Întrucât n-am avut una în mapa congresului, şi nici pe la hotel n-am văzut, m-am dus să-mi cumpăr. Am poposit la primul chioşc de ziare şi, cu chiu cu vai (engleză, italiană, plus limbajul universal al datului din mâini) am făcut-o pe vânzătoare să înţeleagă ce caut. Fericită de client străin mi-a scos un ghid turistic al Albaniei (în albaneză!), sau ceva de genul. Am zis că nu mă interesează să plimb după mine o cărămidă de carte (n-a înţeles ce-am spus, dar a dedus), aşa că a găsit pe loc soluţia. La sfârşitul ghidului era o hartă pliantă a Tiranei, ataşată. A rupt-o frumos şi mi-a vândut-o cu 200 lek. Decât să aştepte la nesfârşit client pentru ghid, mai bine a valorificat harta pliantă! Sper să nu mă întrebaţi dacă mi-a dat bon. Toată ziua am primit chitanţe numai de la bănci, când am schimbat bani.
Întrucât se făcuse 10 jumătate m-am întors la hotel, ca să iau masa mai întâi. Am mai găsit ceva resturi –trecuseră mai multe valuri de clienţi pe la dejun.
Apoi, în jur de 11, s-a deschis oficial congresul. Am scris deja în Jurnalul on-line povestea, aşa că o redau mai jos:
Ieri a început la Tirana (Albania) Congresul Aromânilor, cu tema „Aromanii şi Uniunea Europeană“. Participă lideri ai acestei comunităţi din România, Albania, Bulgaria, Macedonia şi Serbia.
În deschiderea lucrărilor a vorbit Vangjel Shundi, preşedintele Asociaţiei Culturale „Aromânii din Albania“. Domnia sa a făcut o prezentare a situaţiei comunităţii aromâne din această ţară. Cea mai importantă problemă este că statul albanez refuză să le ofere statutul de minoritate etnică, neacceptând decât formula de „minoritate etno-lingvistică“. În număr de 200.000, aromânii albanezi îşi pun speranţele în ajutorul statului român. Vangjel Shundi a mulţumit guvernului de la Bucureşti pentru ajutorul pe care-l oferă comunităţii aromânilor, în special prin întreţinerea studenţilor care vin la studii din Albania la universităţile româneşti.
În continuare a luat cuvântul domnul Ion Caramitru, preşedintele Societăţii de Cultură Macedo-Română. Domnia sa a făcut un istoric al recunoaşterii comunităţii aromâne ca minoritate în Balcani. Lucrul acesta nu ar fi fost posibil fără ajutorul guvernelor de la Bucureşti, începând cu jumătea secolului al XIX-lea, când s-a fondat statul român modern. S-a evocat anul 1879, când guvernul român a obţinut de la sultan dreptul aromânilor de a deschide şcoli în limba lor în Imperiul otoman. Un alt eveniment important a fost legea din 15 aprilie 1880 prin care statul român recunoştea Societatea de cultură macedo-română. Conform prevederilor acestei legi, aromânii balcanici care se stabiliseră în România aveau dreptul să primească cetăţenie.
La tribună a urmat domnul Viorel Stănilă, ambasadorul României la Tirana. Acesta a făcut apel la unitatea comunităţii aromâne, din care face şi el parte. Şi-a continuat discursul avertizând că observă în ultima vreme gesturi necugetate ale unor aromâni, care solicită recunoaşterea statutului de minoritate naţională. Aceste acţiuni fac parte dintr-un troc financiar, avertizează domnia sa, care riscă să-i afecteze atât pe aromânii din România, cât şi pe cei din Balcani.
Ulterior s-au ţinut comunicările. Moderatori au fost domnul academician Dan Berindei şi ÎPS Calnic. Lucrările au tratat istoria zbuciumată a aromânilor în Peninsula Balcanică, cât şi în România comunistă. Frumos din partea celor care au conferenţiat – dom’le, adevărul. Nu au încercat să ignore apartenenţa la Mişcarea legionară a multor aromâni, cum adesea am întâlnit ipocrizii de genul. Asta e istoria, ne-o asumăm, n-o criticăm!
După conferinţă a urmat „programul la dispoziţia participanţilor“. Gură-cască cum sunt, am luat harta într-o mână, aparatul foto pe umărul mâinii celelate şi… la pas. Trebuie să recunosc că aveam, aşa, o spaimă să fotografiez. În primul rând poate se lipea vreunul de cameră. Apoi, dacă nu-i plăceau vreunui „model“ ipostaza pe care i-o ofeream ştiam bine că nu-i de glumă cu băieţii ăştia. Am avut noroc, nici un incident.
Însă noroc la peisaje, sau măcar ceva clădiri mai interesante n-am avut. Oraş gri de tot. Blocuri „comuniste“, spaţii înghesuite. La ce-o fi înghesuit ăştia şi Tirana nu ştiu. Ceauşescu avea nebunia cu recuperarea terenurilor pentru agricultură. Dar ce agricultură să faci aici? În cele din urmă am găsit nişte străduţe mai cochete, cred că singurele. Nu de alta, dar pe acolo şi-au pus toate ţările civilizate ambasadele.
Ce m-a impresioat aici? În primul rând muţi oameni fără treabă. Centrul oraşului este un spaţiu unde diverşi indivizi nu fac nimic. Apoi lipsa totală a regulilor de circulaţie. Aici semafoarele sunt puse de formă. Mai bine treci pe roşu cu atenţie decât pe verde în linişte, gândindu-te că e dreptul tău să străbaţi strada! Ştiam regula asta de câţiva ani, de la un student care făcuse un an de facultate la Tirana. Dar, precum Toma necredinciosul, daca nu vezi, nu crezi. Apoi mai este ceva – o ţară săracă plină de maşini „tari“. Din muncă cinstită în Italia, probabil. Cred că acolo au plecat toţi tinerii din oraşul ăsta – am avut impresia că mă aflu din nou în satele Republicii Moldova. Copii şi bătrâni fără nici o speranţă.
Am făcut şi ceva cumpărături. Preţuri destul de piperate, mai bine iei de acasă. N-am găsit un mall. Poate este, dar nu la vedere. Când se lăsa seara am dat în sfârşit, pe o stradă lăturalnică, de un magazin de calculatoare. Surpriză, avea wireless-adaptor. Dar eu nu aveam bani suficienţi. La un exchange pe stradă nu mai aveam curajul să schimb. Făcusem operaţiunea cu câteva zeci de minute în urmă şi mi s-a luat – era la ghişeu un individ care practica jocurile pe calculator, vădit deranjat când i-am arătat banii. Mi-a dat contravaloare aşa, cam în scârbă, preocupat să se întoarcă la taste. Din nou, să nu mă întrebaţi dacă mi-a dat chitanţă. După o aşa experienţă, am decis să mă duc la bancă, mai ales că doream să schimb o sumă dintr-o bancnotă de 100 euro. Poate din plictisit, tipul devenea interesat să uite să-mi dea restul. După cum spuneam, se cam înserase. Programul la bănci, ca şi la noi – pe la 15.30, stingerea. Noroc cu „exploatatorii“ greci care ţin filialele din Ablania deschise până la 16.00 (la 16.30, când am ajuns, se mai făceau operaţiuni cu clienţii). Mi-am cumpărat adaptorul mult-dorit şi am purces spre hotel.
Ei, din nou surpriză. Ziua, ca ziua, am reuşit să dibuiesc străzile şi să mă corelez cu harta. Dar seara… Ei, după lăsarea întunericului, lipsa aproape totală a indicatoarelor stradale m-a băgat în ceaţă. Şi aşa: m-am rătăcit niţel. Soluţia în astfel de cazuri – taxiul. Dar parcă nici taximetriştii nu aveau chef de muncă. După vreo 20 de minute de umblat de nebun am găsit unul. Avea un Mercedes tip anii ’70, dotat cu aparat de taxat. Pe post de mobilă. După nici 5 minute am ajuns la hotel. M-a cam taxat manual şoferul, dar ce să-i faci, e ţara lui. Însă colegii din ţara mea se cam căraseră. În program era prevăzut un eveniment la Casa Armatei din Tirana, la ora 6. Autocarul a plecat pe la fără 25 din faţa hotelului, eu am ajuns la fără un sfert. De la recepţie mi s-a spus că-i cam departe Casa Armatei, aşa că, după povestea cu plăcuţele stradale şi taximetristul am decis să rămân în hotel. N-am pierdut mare lucru am înţeles, un spectacol oferit de elevii unei şcoli aromâneşti de lângă Tirana. Acolo vom merge şi mâine, îi voi întâlni.
E ora 00.59 locală. Până voi corecta textul şi-l voi posta mai trec 20 de minute. Aşa că, pe mâine!

Congreslu Armânescu. Ziua I – Deplasarea

Mă aflu la Congresul Aromânilor desfăşurat între 17-18 noiembrie 2009 la Tirana (Albania). Astăzi a fost ziua deplasării – un drum îngrozitor de 18 ore. Plecarea din Bucureşti a fost programată pentru ora 7.30, din parcarea Ateneului Român. Am ieşit din casă pe la 6 jumătate, cu un rucsac, camera foto şi un troler. Credeam că este o oră lejeră pentru transport. Da de unde! 226 era hiperaglomerat, de parcă toată lumea se trezise atunci. N-am avut nici o şansă să urc, aşa că am luat un 385 până la Izvor. De asemenea, parcă toţi şoferii mergeau încolonaţi spre ceva pomeni electorale. Abia am ajuns la metrou, care, de asemenea era full. Cred că eu sunt devină deoarece rar de tot plec din casă la 6 jumătate dimineaţa. Am ajuns pe fugă în parcarea de la Ateneu, sosind cu 5 minute înainte de ora anunţată pentru plecarea spre Albania. Dar… supriză! Autocarul planificat să ne ducă peste ţări şi râuri nu sosise încă de la Constanţa (oraş din care veneau o parte dintre participanţii la Congres). Hai că n-o fi foc 10-15 minute, mi-am zis. Oricum, eram super transpirat şi încălzit, aşa că aveam nevoie de câteva minute de aer. Toată lumea se uita ciudat la mine, încât eram descheiat atât la geacă, cât şi la puloverul cu fermoar. Aveam să aflu peste cele 15 minute de ce – era un frig de-ţi îngheţau urechile. În aceste condiţii am stat cam o oră după autocar. Ceva probleme cu al doilea şofer, ni s-a spus.
Întrucât toată noaptea dinaintea plecării nu am dormit deoarece am scris o comunicare pentru o conferinţă la Iaşi din week-end (vă povestesc zilele următoare), am adormit instantaneu. M-au trezit colegii de călătorie la graniţa cu Bulgaria. Abia am apucat să-mi activez roaming-ul, ce să mai sun pe cineva din ţară. Asta îmi mai trebuia, să nu am telefon la mine. Băieţi buni grănicerii bulgari, vama cu ei a fost o formalitate. Călătoria în Bulgaria banală, am mai făcut-o de câteva ori în drum spre Grecia, vara. Oprire la „steaguri“ (pentru cunoscători), preţul la toaletă tot 20 de cenţi. Pe care nu-i aveam. Aşa că m-am decis să nu consum nici un lichid până la destinaţie.
După ieşirea din UE, adică din Bulgaria, a început distracţia cu statul prin vămi. Uitasem senzaţia, am mai aşteptat odată, prin 2003, de am înnebunit la graniţa ungaro-austriacă. Nu ştiu ce nu le-a convenit la macedoneeni. Întâi au cerut şoferilor listă călătorilor. A durat peste 20 de minute. Apoi au luat paşapoartele. Alte 30 minute, cred. Devenise enervant. Vă daţi seama, toată lumea căuta toaletă. Căuta… dar nu găsea. Noroc că-s de sex bărbătesc şi mă descurc mai uşor la treburi de astea. Imitându-i pe câţiva colegi de călătorie mai cu iniţiativă. Locul: în spatele fostului duty-free dintre Bulgaria şi Macedonia. Acum este o dărăpănătură.
În cele din urmă am plecat. Noroc că mai era ceva lumină, am apucat să văd localităţile macedoneene. Mult mai frumoase decât cele bulgăreşti. Case mai mari, mai bine întreţinure, sate mai vioaie. La prima vedere mă întreb de ce este Bulgaria în UE şi Macedonia nu? Am prins şi un apus de toată frumuseţea, cerul părea aprins. Numai în Bularia astă vară am mai văzut aşa ceva. Pe drum şofrul ne-a pus un film. Cam prost ales. Am dedus din ultimile călătorii cu autocarul că, atunci când se lasă seara, se pune un film despre ţara de destinaţie. Au pus un film cu albanezi. Traficanţi de carne vie. Nu prea încurajator :d.
La vama macedoneano-albaneză aceiaşi poveste. Macedoneeni la fel de scrupuloşi – au verificat lista călătorilor, apoi paşapoartele. Ne-au ţinut de ne-au sărit capacele. Pe post de fostul duty-free am folosit o clădire dezafectată din vamă. După macedoneeni a urmat experienţa cu vameşii albanezi. Ne-au ţinut şi ei mai o jumătate de oră. Să fi fost devină cetăţenii sârbi care-s cu noi în grup? Prea multe verificări aiurea.
Albania am văzut-o noaptea, în zilele următoare îmi voi putea face o impresie. Drumurile nu neapărat proaste, ci înguste. Însă oraşele arată bine. Se construieşte mult şi cu bun gust. Blocuri de maxim 4 nivele, cu spaţii libere între ele. Multe cartiere noi, n-am apucat să văd construcţiile comuniste. Prin Bulgaria numai de aşa ceva ai parte. Şi de case dărăpănate în sate.
Am ajuns la Hotel în jur de ora 1 loacălă (2 în România). Drăguţi, chelnerii ne-au aşteptat să luăm masa programată pentru ora 22. La prima gustare au o bucărie plecută.
După, am venit în cameră şi am scris aceste rânduri. Coleg îmi este un ziarist de la Gardianul. Voi posta articolul de pe laptop-ul lui întucât nu am instalaţie wireless pe am meu.
Apoi la culcare. Mânie la ora 10 – locală –, masa, iar la 11 se deschid lucrările congresului.